julitti

M-am plimbat într-o zi frumoasă de septembrie prin Lisabona. Seara am ieşit în Piaţa Restauradores să străbat străzile înguste din Barrio Alto la care ajungi doar cu elevador Gloria un mic funicular galben de 130 de ani . Eram fascinată de minunatul oraş de istoria lui aproape nealterată, când am simţit o prezentă dezagreabilă în preajma mea. Cinci indivizi de altfel bine îmbrăcaţi se strecurau printr-un grup de turişti americani în vârstă, aşa într-un soi de interes turistic. La un moment dat s-a făcut puţină rumoare în grup şi unul dintre cei cinci a început să vorbească la telefonul mobil de ultimă generaţie cu altul ce se postase deja la uşa din faţa elevatorului. Nu mică mi-a fost mirarea când am auzit în dulcea limbă românescă : „ hai să ne căram, că s-a prins ghidul şi i-a anunţat pe toţi „.!! Era prima mea zi de concediu din Portugalia, o ţară atât de frumoasă şi primitoare, cu oameni de pretutindeni şi cu un turism foarte dezvoltat. Portugalia a intrat în uniunea e...

Vine toamna, rău îmi pare... ce-o să ne aştepte oare? După o vară ameţită de caniculă şi criză, o prietenă m-a sfătuit să scriu despre miile de restructurări şi, mi-a şi oferit acest titlu de editorial, pentru că, dacă până acum a mai fost cum a mai fost, ce va urma se anunţă şi mai tragic. Această vară care de obicei ne salvează pentru tot restul anului, această vară doar ne-a amăgit cu aerul ei estivalomanelist, cu reclama lu’ Nuţi şi „Land of choice”, cu festivaluri exotice, poate, poate mai uităm de griji şi ajungem să trăim în ritm brazilian ... cu fest-uri, dar şi din resturi, pentru că la ei este altfel decât la noi... Mi-am imaginat nu de multe ori cum e să trăieşti în „ţările calde”, aşa cum învăţam noi la şcoală prin anii’ 83 – 84, astfel încât, din cauza frigului din casele comuniste, soră mea ne-a anunţat (pe la 12 - 13 ani) că are o soluţie ca să scape de degerături: să se mărite în ţările calde... Mi-am imaginat cum ar fi să nu vină toamna şi apoi iarna, frigul şi nevoil...

România e o ţară de curioşi. Boală grea, fară vindecare la noi. La alţii, la americani, nu ştiu cum e dar au o expresie dură şi celebră: „curiozitate a ucis pisica”. La români curiozităţile şi uneori şi pisicile sunt din ce în ce mai adâncite într-un hău de parcă am căuta răul de coarne şi am vrea să-l arătăm tuturor ca pe un trofeu câştigat cu multă râvnă, mai ales că, în aceşti douăzeci de ani de libertate fără margini, am transformat fascinaţia faptului divers în injecţia de adrenalină, drog, antibiotic sau antidot la plictiseala de zi cu zi. „Popor sadic!...” ar spune unii dacă ar urmări „Ştirile”. Nu mai relatăm simplu o crimă. O edităm în foiletoane, picătură cu picătură, os cu os, bucată tranşată, cu cap decapitat, amănuntele până la ultimul smulgând suspinele şi oh-urile unei audienţe hipnotizate. Aflăm până şi laptele pe care l-a supt de la mama sa criminalul sau victima, din gura unei tinere reportere de teren, terifiată de ceea ce a văzut/ auzit, emoţionată şi bâlbâită de...

Trăiesc într-un oraş pe care nu l-aş părăsi niciodată. E un oraş minunat ca o fantă de lumină, apă şi soare într-o lume din ce în ce mai întunecată. Oamenii sunt veseli, sunt „şmecheri de Constanţa” (aşa cum sunt catalogaţi de obicei), şi primitori că doar din asta trăiesc... unii. Şi umorul constănţenilor este un alt argument pentru a nu mă desparţi de ei, deşi proporţiile sunt inegale, balanţa atârnând greu spre limita de jos. Încă de la începutul acestui text mă tot gândesc să-l citez pe Mircea Badea, pe care nu-l plac, dar maximele lui spun adevărul crud. Frumos oraş, păcat că-i locuit... parcă aşa ar zice Mirciulică văzând forfota de omenire la mare, la shopping, la piscine şi prin cluburi, oriunde... numai unde e vorba de un act cultural sau legat de cultura... „ioc”, cum ar zice turcul. Există pe lume oameni visători care cred în frumuseţea şi bunătatea oamenilor, care-şi imaginează (greşit!) că ar putea transforma un cocălar într-un cititor. Aşa ceva şi-au imagi...

Acum câteva zile, mă gândeam că nu am întâlnit niciodată o piţipoancă adevărată... ieri numai bine pe bulevardul mamaia un audi cu numere de leasing gonea cu cel puţin o sută la oră. La volan o piţipoancă sadea, care mai mai, că nu s-a dat jos cu o bâtă să mă omoare, că vezi doamne conduc prea încet. Şi drept pedeapsă mi-a tăiat faţa după care a pus maşina pe avarie şi stai şi-aşteptă. Minunata fiinţă, se ruja de mama focului în oglinda retrovizoare că doar pentru asta e făcută şi probabil că în mintea ei plină de obiecte şi organe şi-a imaginat pentru o clipă că va avea parte de o păruială sau de o mahalageală aşa cum se obişnuieşte în lumea Piţi. A doua întâlnire a fost devastatoare. Acolo unde nu m-aş fi gândit niciodată, în librăria cărtureşti, acolo am gasit două astfel de specimene aşezate absolut din greşeală la masa poetului, locul unde pentru un poem scris în caietul de pe masă primeşti un ceai gratuit. Bulversată de discuţia filosofico-manelistă a celor două m-am î...

În limbajul urban „piţipoancă” e deja un cuvânt de alint pentru fiinţa bătută de soartă, săracă cu duhul şi posesoare a unui număr foarte mic de neuroni, dar capabilă de sacrificii uriaşe pe altarul mall-urilor, cluburilor și altor ... –urilor . Dacă am încerca să înțelegem algoritmul pe care îl folosesc intuitiv, pentru că matematica a fost pentru orice piţipoancă în creştere o stavilă greu de trecut chiar cu picioarele ei lungi şi superb epilate, ca să scaneze, repereze şi să cucerescă orice meltean cu merţan...n-am avea „succesuri”, ca să cităm din discursuri de europarlamentari. E o vorbă nou apărută din popor, căci poporul a emis tot timpul texte umoristice, demne de stand-up comedy pentru scena parlamentului român şi anume : „mama tampiţilor e mereu gravidă” ,astfel se zărește clar la orizont un viitor de platină pentru minunata ţară a piţipoancelor. Nu ştiu ce m-a apucat să scriu un astfel de text, pentru că deşi nu cunosc personal nici o astfel de reprezentantă a „almana...

Nu ştiu cum se întamplă cu alţii dar eu, la auzul unor veşti atât de rele precum recent mediatizata gripă porcină, parcă simt cum îmi creşte automat tensiunea încât mă cred capabilă să propulsez o navetă spaţială de la atâta... indignare. Ştiu, o să vă întrebaţi pe ce mă bazez când scriu aceste rânduri. Şi vă răspund cu mintea limpede că eu ştiu cum se propaga răul... cu viteza sunetului... cum o ştirea rea se transformă într-o avalanşă de alte zeci de ştiri... dăunătoare. Şi, dincolo de această luptă mediatică, undeva stă ascuns un adevăr bine camuflat. Atât de camuflat încât, de cele mai multe ori, acesta poate lua forma unui motiv financiar. Este sinonim cu o luptă, prin intermediul new media, între marile companii sau concernuri ale acestui glob... Un glob care, de la atâta rău, se tot strânge şi va ajunge un globuleţ... Când scriu asta, eu mă şi imaginez mergând prin Românica mea cu masca pe faţă... mai ceva decât americani săracii, capabili după 11 septembrie, să poarte oric...